pestera ialomitei22

Peștera Ialomiței

“În fundul văii Ialomiţei, nu departe de primele ei începuturi, sfredelită într-un perete stâncos, înalt de peste 100 m, şi în mijlocul unui defileu sălbatic, umed şi întunecos, străbătut ca o vijelie de valea zgomotoasă, se află cunoscuta şi mult-cercetata PeşteraIalomiţei, una dintre cele mai importante excavaţiuni din Carpaţii Meridionali”.

 Aşa localiza în anul 1924 peştera Mihai Haret, în cartea sa “PeşteraIalomiţeişi Casa Peştera”. “Situată chiar în centrul geometric al Bucegilor”, mai spune el, “la o mare răspântie de drumuri şi la o altitudine care se ridică treptat de la 1.600 la 2.000 m, regiunea peşterii - prin bogăţia orizonturilor geologice, splendide monumente ale naturii.

 Peștera Ialomiței, cunoscută și sub numele de Peștera Ialomicioarei, Peștera SchituluiPeștera Schitului Ialomița sau Peștera Regilor este cea mai vizitată din Munții Bucegi și chiar din țară și reprezintă unul din principalele puncte de mare interes pentru turismul dâmbovițean. Toate potecile, venind de la Vârful Omu, Babele, Vârfu cu Dor, Bran, te conduc către acest punct turistic. Linia de telecabină Buşteni-Babele-Peştera, facilitează accesul spre aceste locuri pitoreşti.

 Prima descriere este făcută de Klemlauf în 1793, dar PeşteraIalomiţei era cunoscută cu mult timp înainte, căci domnul Țării Românești, Mihnea Vodă cel Rău s-a ascuns aici în 1510, în fuga sa spre Ardeal. Schitul construit în sec. XVII de călugării mănăstirii Sinaia (distrus ulterior de un incendiu) l-a impresionat puternic pe călătorul englez John Padget, prin sălbăticia şi pitorescul locului. Acesta relatează că după spusele bătrânilor călugări, peşteramerge preţ de multe zile prin munte, deşi pe atunci nu se cunoştea decât Grota lui Mihnea Vodă.

 În 1896 L Popovici - Haţegşi L. Sângeorzan lărgesc pasajul, descoperind cea mai mare parte a peşterii, până La Altar. În 1911, biospeologul C. N. Ionescu explorează încă 120 m, în amonte de La Altar.

 Cercetări speologice sistematice sunt întreprinse în 1953, de către M. Şerbanşi L Viehmann, ajutaţi de alpinistul Emilian Cristea. Ei au cartat aproximativ 800 m de galerii, considerându-se explorarea terminată în linii mari. Mii de turişti, alpiniştişi speologi s-au perindat apoi în peşteră, fără să se mai poată spera la noi descoperiri.

 În anul 1979, speologii amatori ai Clubului speologic „Hades” - Ploieşti, forţând o strâmtoare aflată doar la câţiva metri de traseul turistic, au descoperit o nouă sală, lungă de aproape 60 m şi înaltă de 15 m, slab concreţionată, dar importantă pentru înţelegerea genezei peşterii. Lungimea totală actuală este de 1228 m.

 Peştera Ialomiţei este săpată în calcarele jurasice din culmea sud-estică a muntelui Bătrîna (Masivul Bucegi), la 1.560 m altitudine absolută (18 m deasupra talvegului). Este o peșteră mare care însumează 1228 m lungime, dispusă pe două etaje, cu o desfășurare mixtă, prezentând atât galerii formată din galerii fosile și active dar și săli. Din lungimea totală a peșterii doar 480 m sunt accesibili turiștilor, până în punctul La Altar. Diferența de nivel între intrare și punctul La Altar este de 60 m.

 Culoarele destinate vizitatorilor sunt electrificate. Pot fi admirate sălile: Mihnea Vodă, Decebal, Sf. Maria, La Raspântie, La Altar, Grota ascunsă şi Grota Urşilor, unde au fost găsite schelete ale ursului de peşteră.

pestera ialomitei5

Până în punctul Pasajul, adică circa 120 m de la intrarea în peşteră, galeria păstrează dimensiunile portalului, fiind cunoscută sub denumirea de Grota lui Mihnea Vodă.

La intrarea în Pasaj este amplasată o poartă metalică dincolo de care pătrundem într-un culoar larg de 1—2 m şi înalt de 1,5— 2 m, care ne conduce într-o primă sală, Bolta lui Decebal, puternic ascendentă spre vest. De aici urcăm pe scări o galerie lungă, de 60 m, până La Răspântie,de unde putem coborî spre dreapta într-o mică sală, în care întâlnim cursul pârâului subteran. Continuând înaintarea pe direcţia principală ajungem în Sala Urşilor- numită astfel datorită numeroaselor schelete de Ursus spelaeusdescoperite aici. Din această sală coborâm spre vest, pe lângă o mică îngrămădire de blocuri şi reîntâlnim cursul pârâului subteran care vine pe o galerie strâmtă şi înaltă. Urmăm cursul subteran pe o distanţă de numai 20 m, apoi continuăm înaintarea pe o galerie seacă până La Altar. În acest loc, concreţiunile abundente par să obtureze galeria. Printr-o deschidere de dimensiuni reduse intrăm într-o galerie largă de 12—15 m, iniţial ascendentă, apoi orizontală, care se termină după 45 m într-o fundătură. Descoperirea mai recentă a acestui sector terminal, precum şidificultăţile de pătrundere au contribuit la o mai bună păstrare a concreţiunilor existente. O galerie incomodă care se deschide în peretele nordic conduce în etajul inferior, situat cu 9 m mai jos şi scăldat de apa pârâului subteran pe o lungime de 80 m. PeşteraIalomiţei a fost săpată de pârâul Horoaba, afluent pe dreapta al râului Ialomiţa. Fauna care trăieşte aici nu prezintă un interes deosebit. S-au găsit reprezentanţi din aproape toate grupele de faună ce trăiesc în peşterile noastre, dar nu specii troglobionte. Mai importantă ni se pare de semnalat prezenţa unei specii troglofile de coleoptere, Duvalius (Duvaliotes) procerus, răspândită la exterior pe munţii din jurul Braşovului.

 Temperatura aerului din galerii variază de la 5 — 6°C, iar umiditatea de la 85 — 100%.

  

Grota Mihnea Vodă

 Sectorul de intrare este un culoar larg şi înalt, lung de aproximativ 120 m, care, pe jumătate din lungimea sa, păstrează înălţimea portalului. Dimensiunile sale relativ mari, tavanul înalt, bolta întunecată şi lumina zilei, care se filtrează în lungul său, îi dau un aspect de sală, acest culoar fiind cunoscut sub denumirea de Grota Mihnea Vodă. Podeaua galeriei, în prezent modificată prin amenajările pentru turiști şi cele destinate unor spectacole de sunet şi lumină, era singura porţiune din peşteră relativ dreaptă, chiar dacă la topirea zăpezii râul subteran ajungea până în apropierea construcţiilor schitului şi se pierdea între aluviunile cărate de apă, pentru a ajunge apoi în izvorul de sub Schit. Lipsite complet de formaţiunistalagmitice, în timpul iernilor geroase, tavanul şi podeaua acestui culoar se umplu cu stalactite şi stalagmite din gheaţă iar, pe pereţii laterali, gheaţa formează văluri translucide.

  

Bolta lui Decebal

 Odată pătrunși în sală, dacă ne oprim pe platforma traseului turistic, vedem sub punte albia râului acoperită de depuneri din calcit albicios care au pe suprafaţa lor o serie de bazine denumite gururi; acestea sunt vizibile în stânga potecii, dar mai ales spre partea din faţă (spre vest), unde există o succesiune de gururi în trepte spre o margine mai largă a sălii, gururi peste care intră, în sală, o parte din apa râului subteran. La nivelul pereţilor încep să apară primele scurgeri parietale, care din păcate sunt foarte înnegrite şi degradate de numeroşii factori poluanţi pe care i-a avut de suportat peştera. În centrul sălii, axul traseului turistic se deplasează uşorspre stânga, într-o intersecţie a galeriei principale, cu o mică galerie laterală, deschisă în peretele stâng – Grota Sfânta Maria, intersecţie în care bolta se înalţă, ajungând până la peste 10 m. Înainte de a porni mai departe, dacă privim spre înapoi putem să observăm, în secţiunea transversală a galeriei, forma îngustă şi relativ înaltă a unui spaţiu format pe o litoclază majoră (vest-est), dar şipereţii foarte şlefuiţii (ai diaclazei) de către apa venită cu forţăşi aluviuni, în perioade de viitură, din cascada aflată în continuarea traseului nostru.

 

În Răspântie

În capătul scărilor planşeul devine orizontal, spaţiul peșterii se lărgeşteşi se înalţă brusc. Ne aflăm în marginea unui gol subteran, imens şi complex, format odată cu Sala Urşilorşi lateralele sale în urma unor prăbuşiri masive. Dacă privim în faţa noastră, spre sală, observăm că pereţii rămân retraşi în stânga şi dreapta, iar întreaga arhitectură a sălii este creată de blocuri imense din calcar, prăbuşite haotic unele peste altele. Numele locului vine de la despărţirea potecii turistice în două direcţii, deoarece poteca din dreapta coboară, pe sub blocuri, către Lacuri, iar cea din stânga urcă în partea superioară a Sălii Urşilor. Dacă privim cu atenţie imediat dincolo de Răspântie, vom observa formele paralelipipedice şi uneori perfect cubice, dar şi structura geologică a blocurilor de calcar. 

  

La Lacuri

Ne aflăm în partea cea mai coborâtă a Sălii Urşilor, unde râul subteran a putut să-şi organizeze o porţiune din traseu său, subaerian, pe sub îngrămădirile de blocuri, pentru că dincolo de Lacuricirculaţia apei se face prin conducte înecate şi impenetrabile. De pe puntea de deasupra râului, vedem spre stânga o mică cascadă, în trepte, înaltă cam de 3 m şiconcreţionată cu calcit galben-roşietic, peste pragul căreia apa vine, spre Lacuri, din Galeria Apelor (Calea Apelor), pe sub blocuri. În dreapta punţii se găsesc două lacuri adânci de 3-4 m (nivelul apei fluctuează). Formarea acestor lacuri este legată de faptul că, în aval de ele, circulaţia apei se face în regim înecat, prin conducte insuficient lărgite, ceea ce indică o cale de circulaţie mai recentă (în timp geologic) apărută în urma captării cursului de apă care curgea prin Coridorul Scărilor. 

 

Sala Urșilor Intrare

 Ne aflăm din nou La Răspântie unde vom urma scara care urcă spre peretele sudic al Sălii Mari observând, pas cu pas, dimensiunile acesteia, dar și amploarea proceselor de incaziune (prăbușire) care au generat forma și dimensiunile excepționale ale acestei săli.pestera ialomitei13

Sala Urșilor sau Sala Mare

 La capătul scării, după ce am urcat o denivelare de peste 20 m, ne aflăm pe o platformă relativ orizontală, formată din niște strate de mari dimensiuni desprinse din tavan și acoperite de cruste și scurgeri stalagmitice, platformă care ne conduce pe lângă peretele vestic și de pe care putem admira aproape întreaga sală. Ne aflăm în cea mai mare cavitate a peșterii, o sală tipică, lungă de peste 70 m, lată de 35 m și înaltă de 25 m. Privirea este atrasă, mai întâi, de denivelarea pe care am urcat-o peste blocurile haotice, care umplu întreaga sală, dar și de peretele nord-estic al sălii, înalt de zeci de metri și perfect drept, format pe oglinda de fricțiune a unui plan de falie, sub care mari bancuri de calcar s‑au desprins, rând pe rând, formând un tavan în trepte, care se înclină către bifurcația de La Răspântie.

 Sala Mare a devenit foarte cunoscută prin dimensiunile ei – impresionante în momentul descoperirii – dar și datorită resturilor scheletice de Ursus Spelaeus. Chiar dacă în sală nu mai vedem oasele fosile ale acestui mamifer foarte mare (craniile pot ajunge la lungimi de 50-70 cm) ele au existat, în număr foarte mare pe sub blocuri. Ursus Spelaeus este un mamifer care a trăit în zonele montane din Europa și Asia, în timpul Pleistocenului și care asemenea altor animale carnivore din acele timpuri s-a adaptat și adăpostit la/în mediul subteran datorită răcirii climei în fazele glaciare cuaternare. Extincția sa a avut loc în urmă cu 15-20.000 de ani, probabil din cauza unor boli generate de încălzirea climei, uneori prin dispariții în masă, astfel încât în sălile peșterilor pe care le frecventau s-au găsit adevărate cimitire de oase de urs.

 În ceea ce privește prezența urșilor în Peștera Ialomiței, este greu de presupus că aceștia au putut să urce săritorile înalte din Culoarul Scărilor sau peste marile blocuri din Sala Hades, așa că se poate presupune că în Sala Mare a mai existat o galerie sudică, care ieșea în versant și care, în prezent, este acoperită de blocuri. Având în vedere că majoritatea oaselor de Ursus Spelaeus au fost găsite în partea de jos a îngrămădirii de blocuri, multe fosile fiind chiar pe sub blocuri, este de presupus că după extincția urșilor a mai fost cel puțin o fază de prăbușire a sălii.

 Formarea unor astfel de săli cu o cantitate atât de mare de prăbușiri nu poate avea loc decât ca urmare a unor evenimente tectonice sau climatice majore. Peștera Ialomiței fiind situată foarte aproape de nucleul glaciar al Bucegilor, este foarte posibil ca odată cu încălzirea climei, la sfârșitul Pleistocenului, topirea marii cantități de zăpadă care acoperea Platoul Bucegilor să fi dus la o distensie a rocii, cu ridicări și deformări neotectonice ale maselor de calcar, care au reactivat plane de falie, au provocat tracțiuni gravitaționale și mari prăbușiri în mediul subteran.

 După o inevitabilă lecție de stratigrafie, tectonică și istorie geologică oferită de Sala Mare, ne îndreptăm spre capătul acesteia trecând prin stânga celui mai mare bloc din calcar prăbușit în peșteră (Bolovanul lui Zamolxis) și ajungem foarte aproape de tavan (unde sunt aceleași microforme) în cel mai înalt punct al peșterii, la o diferență de nivel de 62 m față de intrare. Coborârea din Sala Mare se face peste o pantă cu blocuri pe o diferență de nivel de 5-6 m, până într-o galerie relativ largă, în care râul subteran vine din fața noastră și dispare printre blocuri, pe sub peretele nordic (pentru a ajunge la cascada din fața lacurilor).

 După unii autori, aceste trei vârfuri formează Intreitul Stâlp al Cerului sau Triunghiul de Aur al Dacilor , menţionat în tradiţia antică, pe care cercetătoarea Cristina Pănculescu îl numeşte cel mai important Centru Energetic Informaţional natural al planetei:printr-un citat “Centrul lumii unde se face legătura dintre cer şi pământ, unde este Poarta de ieşire din masivul terestru, unde creşte Arborele vieţii”. Zona care conţine acest Centru este Sanctuarul principal – Altarul Kogaiononului.

 Se spune că în PeşteraIalomiţei a poposit şi Apostolul Andrei, unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Iisus Hristos, cel trimis să încreştineze România.

  

Calea Apelor

În finalul Căii Apelor, galeria coboară brusc, fiind parțial obturată de formațiuni stalagmitice, iar partea vizitabilă a peșterii se termină în fața a două coloane din calcit, care dau impresia unui altar, locul fiind considerat sfințit și luminat, pe vremuri, de către călugării și turiștii cu lumânări aprinse.

 

La Altar

Dincolo de Altar, peștera continuă printr-un sistem de galerii, dezvoltat pe două etaje, unul inferior – format de o galerie activă, prin care râul curge peste un pat de aluviuni, și un altul situat cu 2-3 m mai sus, care este o galerie fosilă, abandonată de ape în urma adâncirii drenajului carstic și, apoi, frumos concreționată. De frumusețea acestui final al Peșterii Ialomița mai amintim numai crustele parietale și calcitul depus pe podea.